Ioan PÂnzaru

Conceptul de calitate a învăţămîntului superior

Astăzi calitatea învăţămîntului superior este o preocupare publică, din motive care provin atît din contextul românesc, cît şi din procesul de aderare a ţării noastre la Uniunea Europeană, unde această temă este foarte actuală. În mod spontan, subiectul este legat la noi de înmulţirea în anii ‘90 a numărului universităţilor particulare, adesea încropite într-o şcoală industrială sau chiar într-un service auto. În 2005, ceea ce părea atunci o proliferare necontrolată se află în bună parte sub control. Dacă pornim însă, în evaluarea calităţii universitare, de la ceea ce este o contrafacere sau chiar o caricatură a învăţămîntului superior, nu ne putem făuri instrumentele intelectuale necesare pentru a reflecta asupra unui stadiu viitor – care trebuie neapărat să fie mai bun – al actualelor universităţi acreditate, unele dintre ele avînd tradiţie şi un nivel al cercetării demn de luat în seamă. Prin definiţie, acele înjghebări şcolare nu aveau de-a face cu universitatea decît în textele publicităţii pe care şi-o făceau. Avem însă nevoie să reflectăm asupra universităţilor de prestigiu ale României, care trebuie să devină mai competitive printre celelalte din Uniunea Europeană şi din lume.

Într-adevăr, problema calităţii a pornit, în istoria societăţii, de fiecare dată de la detectarea şi blocarea contrafacerilor într-un anumit domeniu, şi s-a dezvoltat prin dezbaterea unor standarde minime, iar apoi prin discuţia asupra îmbunătăţirii serviciilor şi produselor.

O universitate nouă nu este neapărat proastă. Ministerul Educaţiei ar putea crea, de pildă, o universitate nouă proiectată de la început la parametri de elită. Lucrul s-a mai întîmplat în alte ţări europene, iar la noi s-au făcut încercări chiar de către societatea civilă. Ceea ce face ca o universitate să fie proastă este atmosfera academică din ea, care poate proveni din concepţia cu care a fost înfiinţată instituţia, dacă e nouă, sau dintr-un proces de decădere datorat unui management slab, recrutării complezente, orientării neprofesionale sau unor condiţii externe vitrege. Preocuparea pentru protejarea privilegiilor, lupta pentru putere, dumping-ul titlurilor academice, alianţele mediocrităţii, menţinerea unor metode şi structuri dincolo de momentul cînd încurajează la competiţie sunt fenomene care pot apărea oriunde. A le combate nu înseamnă întotdeauna şi neapărat desfiinţarea întregii instituţii. Aceasta trebuie ajutată să se schimbe de către autorităţi, a căror influenţă va respecta autonomia universităţii, dar nu-i va tolera prestaţia slabă faţă de societate.

În Europa există multe semne îngrijorătoare care indică o scădere generală a calităţii. Înainte de război, cea mai mare parte din ştiinţa mondială îşi producea ideile noi în Germania, Franţa şi Marea Britanie. Acum nu mai este cazul. Diplomele de învăţămînt superior erau acordate unor elite, care dovedeau capacităţi de investigaţie independentă. Astăzi criteriile sunt mai generoase. Doctoratul de altădată dura 10-20 de ani, ducea direct spre titlul de profesor universitar şi reprezenta de multe ori o carte, dacă nu de succes, măcar de prestigiu. Astăzi doctoratul durează 3 ani în unele ţări şi perspectivele de angajare ale titularului nu sunt surîzătoare. La un concurs de profesor se prezintă candidaţi cu liste de multe pagini pe care sunt înşirate titlurile unor publicaţii, din care nici una n-a zdruncinat cunoaşterea în domeniu. Dacă e vorba să luăm exemple prestigioase din trecut, atunci să amintim că Riemann n-a scris decît 9 articole, dar primul era deja atît de important, încît i s-a oferit un post definitiv la Göttingen în 1854.

Mulţi pun un diagnostic care ar putea fi considerat fatal: este vorba de masificarea universităţii. Într-adevăr, efectivele au crescut atît de mult, încît şi studenţi şi profesori deopotrivă nu mai reprezintă o fracţiune de elită din populaţie, înzestrată genetic cu însuşiri care nu pot fi găsite decît la indivizi relativ rari. Ei reprezintă azi omul obişnuit, a cărui valoare provine în bună măsură din fructificarea condiţiilor care i se oferă pentru lucru, şi nu din idei fulgurante care vor schimba lumea după moartea autorului.

Cum mai poate fi vorba de calitate în condiţiile masificării? Să remarcăm că excelenţa învăţămîntului universitar din veacul al XIX-lea nu se datora unei organizări speciale, ci capacităţii societăţii de a-şi direcţiona rapid talentele (dintre care multe proveneau din grupuri sărace) către un mediu de elită lipsit de constrîngeri şi orientat spre acţiune. Universitatea dintre 1850 şi 1950 ar putea fi caracterizată prin teoria „mîinii invizibile” a lui Adam Smith: se iau tineri excepţionali, sunt puşi în contact cu un număr de adulţi excepţionali, care le împărtăşesc opiniile proprii, le arată lucrările sau lucrează în faţa lor, iar fiecare urmîndu-şi propriile obiective, oricare ar fi ele, se obţine ca efect general binele societăţii, prin aceea că tinerii vor ajunge să performeze asemănător adulţilor. Nu se ştie cum se produce efectul, nu există angajamente explicite ale părţilor şi un consens asupra rezultatului, dar regularitatea lui ne confortează credinţa că tipul de educaţie academică joacă rol de cauză. Hume spunea că orice credinţă în legătura cauză-efect nu e mai mult decît o obişnuinţă, dacă nu cunoaştem detaliile procesului. În cazul nostru, masificarea se traduce prin aceea că efectul „mîinii invizibile” nu mai are loc. Poate că el depindea de recrutarea unor studenţi foarte înzestraţi, sau de recrutarea unor profesori extrem de performanţi şi de originali, sau măcar de climatul competitiv deosebit de exigent. Azi, mulţi tineri părăsesc universitatea fără a da vreun semn de excelenţă, ba chiar folosind scheme de gîndire, valori şi atitudini pe care nu le-au căpătat din amfiteatre, ci din mediile sociale variate pe care le-au frecventat. Expunerea studenţilor la acţiunea profesorilor universitari riscă, în condiţiile secolului XXI, să nu mai funcţioneze în acelaşi fel benefic precum odinioară.

Pentru ca să putem vorbi de calitate în condiţiile masificării, trebuie să acţionăm în zona necunoscută dintre cauză şi efect, adică să cercetăm mai întîi relaţia profesor-student, ca să-i determinăm parametrii şi condiţiile, iar apoi să luăm măsurile susceptibile să producă efecte optime.