Volumul 3 Esenţa vieţii: destinul, karma, spiritul

COMENTARIUL DORINEI

„Episodul spiritual nr. 13 a fost minunat şi liniştitor pentru mine, mai ales că sfârşitul lui Nanuki a fost unul fericit, iar cartea pe care mi-aţi trimis-o ataşată... extrem de utilă! 

Noul laborator în care am fost acceptată este exact ceea ce-mi trebuie pentru a realiza studii pe subiecte de metafizică, şi asta va începe în cel mai scurt timp posibil :-)”

Dorina
28 octombrie 2014
Grecia
Episodul 14 - TEODORIUS

Pe măsură ce ne îndreptăm privirea spre secolele mult îndepărtate de cel în care trăim, descoperim personalităţi interesante, puternice, uneori foarte deosebite de oamenii zilelor noastre.

Episodul spiritual nr.14 îl are ca protagonist pe florentinul TEODORIUS DARRI, care a trăit în perioada 603-684 (secolul 7). S-a născut în oraşul Florenţa, localitate întemeiată de romani, purtând la început numele de Florentia. Tatăl lui Teodorius, Tacirus, un înalt magistrat al oraşului, o avea drept soţie pe Allanda, femeie bine educată, provenind dintr-o familie cu vechi blazon nobiliar. Ea îi dăruise lui Tacirus un singur copil, pe fiul lor TEODORIUS.

La data naşterii băiatului şi încă 38 de ani după aceea, ţinutul Tusciei s-a aflat sub controlul Imperiului Bizantin. În anul 641, Tuscia (denumirea ulterioară: Toscana), a fost cucerit de longobarzi, devenind un ducat supus regelui Agilulf.

Părinţii lui TEODORIUS, creştini practicanţi, i-au transmis băiatului credinţa lor puternică în Dumnezeu. Având o voce minunată, melodioasă şi puternică, TEODORIUS a cântat în corul Catedralei încă de la vârsta de 10 ani. Împlinind 18 ani, după numeroase studii de cultură generală, a fost admis că elev la Şcoala Superioară de Muzică din oraş. În anul 627, la 24 de ani, absolvent cu titlul de profesor, TEODORIUS s-a adresat administraţiei clericale, solicitând angajarea ca profesor al corului Catedralei din oraş. În anul următor, cererea i-a fost aprobată, urmând ca repetiţiile să se desfăşoare într-o clădire apropiată de sfântul lăcaş.

Au mai trecut 2 ani până când nobilul Cande i-a dat-o de soţie pe unica fată, Liciana. Profundul sentiment de iubire purtat de TEODORIUS soţiei sale s-a întâlnit cu bunăvoinţă şi supunerea acesteia, rezultând o relaţie de familie ce atingea perfecţiunea. Cei doi copii născuţi de Liciana, un băiat şi o fată, au primit numele de Runelio şi Mariangela.

Deşi salariul primit de TEODORIUS era mai mult onorific, familia lui nu a avut de suferit din cauza unor lipsuri materiale. Atât el, cât şi Liciana primiseră ca dar de nuntă de la părinţii lor câte o moşie bogată, la mică distanţă de oraş, ale cărei roade agricole se puteau comercializa în mod profitabil.

Viaţa fericitei familii nu avusese de suferit până în anul 641, când trupele barbare ale longobarzilor au reuşit să cucerească ţinutul Tusciei. Sosiţi tocmai din Scandinavia, în mai multe etape, germanicii longobarzi au fost recunoscuţi de Bizanţ drept foederati (auxiliari). Oastea lor, numărând 40000 de luptători, pătrunsese în Italia superioară prin trecătorile alpine încă din anul 568. Ajungând până la sud de Roma, au constituit Regatul longobard, numit Longobardia, care includea şi Tuscia (Toscana).

Longobarzii, împărţiţi în clanuri familiale, îşi alegeau regii după tradiţia germanică. În perioada 641-684, cât i-a mai fost dat lui TEODORIUS să trăiască, s-au perindat următorii regi longobarzi: 1) Agilulf (591-616), 2) Adaloald (616-626), 3) Arioald (Ariovald) (626-636), 4) Rothari (636-652), 5) Rotoald (652-653), 6) Aripert I (653-661), 7) Perctarit (661-662), 8 ) Grimoald (662-671), 9) Perctarit, a doua oară (671-688). Regatul Longobardiei fiind împărţit în ducate (formaţiuni statale cvasi-independente), oraşul Florenţa revenise ducatului Toscanei.

Întemeierea Regatului longobard provocase în Italia un declin demografic şi material maxim. Reţeaua de drumuri romane s-a degradat, inundaţiile şi epidemiile făceau ravagii, iar domeniile rurale ajunseseră la o economie de subzistenţă. Biserica romană, puternică şi convingătoare, a continuat convertirea treptată a longobarzilor la creştinism, începută pe vremea papei Grigore cel Mare (590-604). Romanizarea mediilor conducătoare longobarde a favorizat construcţia şi extinderea unor importante edificii religioase.

Clădirea veche a Catedralei unde îşi desfăşura activitatea corul condus de profesorul TEODORIUS necesita renovări. Membrii clerului din oraş au decis începerea unor lucrări de reabilitare a instituţiilor de cult, dar şi înfiinţarea unor noi instituţii de binefacere, în locul celor care abia mai funcţionau, din cauza uzurii şi a sărăciei. Înalţi magistraţi ca Tacirus, tatăl lui TEODORIUS, împreună cu moşieri ca fiul său, au decis extinderea unor lucrări de binefacere, fiindcă populaţia oraşului avea mare nevoie de ajutor material şi spiritual.

TEODORIUS, om înzestrat cu un înalt simţ al moralităţii şi filantropiei, ajuta anual spitalele, orfelinatele şi azilele de bătrâni cu sume mari de bani şi alimente aduse de pe moşiile lui, încă de când se căsătorise cu draga lui Liciana. Îşi exprima, prin rugăciuni de mulţumire adresate Divinităţii, recunoştinţa pentru tot ceea ce viaţa îi dăruise cu generozitate: inteligenţă, cultură, bună reputaţie, avere, iubire, familie minunată.

Până la 80 de ani a trăit ca în Paradis, ferindu-se de orgoliile şi luptele purtate de cei ce râvneau la funcţii înalte. Soţia lui, Liciana, era încă în putere, iar copiii lui îşi aveau familiile şi rostul lor. Runelio urmase studii de medicină, devenind medicul personal ce îngrijea familiile bogate din oraş. Mariangela împlinise 45 de ani, era căsătorită cu un nobil militar, având 3 copii minunaţi.

Epidemia de variolă ce cuprinsese oraşul i-a curmat viaţa Mariangelei, spre disperarea părinţilor ei, dar şi a propriei familii. Timp de un an după decesul fiicei sale, TEODORIUS nu şi-a mai revenit din durere şi tristeţe. S-a stins ca o flacără ce abia mai pâlpâia, spre sfârşitul anului 684. Trăise 81 de ani cu demnitate, iubire de oameni şi de Dumnezeu.

Nina Petre
10 noiembrie 2014