Superstiţii şi credinţe false, "BĂbisme", concepţii care au doar aparent legatură cu credinţA, practici inventate şI "teologie băbească"

---Cate cununii sunt admise ?

Prima cununie este adevarata binecuvantare, este Sfanta Taina, a doua si a treia sunt ingaduite. A patra este pacat mare.

De mentionat este faptul ca inca de la inceputurile crestinismului se admitea a doua casatorie, dar numai in conditii speciale, iar a treia casatorie era mentionata ca o extrema. Iata ce spune Sf. Vasile cel Mare in canonul al 4-lea:

"In privinta celor ce se casatoresc a treia oara si a celor ce se casatoresc mai de multe ori, am hotarat acelasi canon, care este corespunzator si pentru cei ce se casatoresc a doua oara; adica pentru cei ce se casatoresc a doua oara, un an; altii insa au hotarat doi ani; iar pe cei ce se casatoresc a treia oara ii afurisesc pe trei, de multe ori si pe patru ani. Si pe una ca aceasta o numesc nu nunta, ci poligamie, ba mai curand desfranare, ce se pedepseste; pentru aceea si Domnul a zis samaritencei, care schimbase cinci barbati: "Pe care-l ai acum nu-ti este barbat" (Ioan 4, 18). Pentru ca cei ce au trecut peste limita nuntii a doua nu mai sunt vrednici sa se numeasca cu numirea de barbat, sau de sotie. Apoi in privinta celor ce se casatoresc a treia oara am primit obiceiul de afurisire pe cinci ani, nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai inainte. Dar nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserica, ci a-i invrednici de ascultare, doi ori trei ani; si dupa aceea sa li se dea voie sa stea impreuna, iar de la impartasirea Sfintei Taine celei bune sa fie tinuti departe, si atunci cand vor arata vreun rod de pocainta, sa se aseze la locul impartasirii".

In canonul 50 Sf. Vasile zice ca "Pentru a treia casatorie nu este lege; drept aceea nunta a treia nu se aproba de lege. Deci pe unele ca acestea le privim ca pe niste intinaciuni ale Bisericii; dar nu le supunem osandirilor publice, ca pe unele ce sunt mai tolerabile decat desfraul deschis."

Iar in canonul 87, Sf. Vasile cel Mare zice:                         

„Eu deci mărturisesc fiecăruia, care mă consultă asupra căsătoriei, că "va trece chipul lumii acesteia şi timpul este scurt, ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea" (I Cor. 7, 29). Iar dacă-mi va răspunde cineva aceasta: "Creşteţi şi vă înmulţiţi" (Facere 1, 18) râd că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încurajare pentru necumpătare. "Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-se" (I Cor. 7, 9) zice, iar nu şi căsătorindu-se, să facă fărădelege.”

Sfantul Vasile deci considera ca adevarata casatorie, numai prima casatorie. Pe a doua o tolereaza insa ca o indulgenta fata de slabiciunea omeneasca. In aceste canoane, Sfantul Vasile are in vedere insa pe cei ce contracteaza o a treia sau a patra casatorie. Intrucat, pentru cei ce se casatoresc a doua oara s-a fixat prin canonul 1 Laodiceea, o epitimie de un an sau doi, dupa felul pocaintei, Sfantul Vasile in canonul 50 zice ca a treia casatorie este interzisa de lege; iar pentru cei ce din necesitate sau din alt motiv oarecare incheie o astfel de casatorie, el prescrie o epitimie de cinci ani. Observam totusi in canonul 50 ca Sf. Vasile cel Mare manifesta toleranta pentru a treia casatorie, desi in canonul al 4-lea o numeste "poligamie, ba mai curand desfranare", iar in canonul 50 o numise "intinaciune a Bisericii".

Cand vine vorba de casatoria a patra, in canonul 80, Sf. Vasile cel Mare considera casatoria a patra ca pe un pacat mai mare ca desfraul si ca o fapta animalica. In privinta acesteia nu mai mainifesta nici macar toleranta, ca la casatoria a treia. Aceasta invatatura a Sfantului Vasile era doctrina intregii Biserici in acele timpuri.

De remarcat ca in veacul al 10-lea insusi imparatul Leon Filozoful, care a consfintit aceasta randuiala prin Novela 90, a incalcat-o, contractand a patra casatorie. Imparatul calcand doctrina Bisericii, autoritatea bisericeasca a fost nevoita sa se ocupe din nou de problema, dand raspuns oficial, canonic, la intrebarea: "De cite ori poate sa se admita incheierea casatoriei pentru o persoana ramasa vaduva?"

Imparatul Leon Filozoful a pierdut in timp de cativa ani doua sotii. Nevoit sa se casatoreasca a treia oara, in acelasi an i-a murit si a treia sotie. Imparatul fiind inca tanar si neavand mostenitori legali voia sa se casatoreasca a patra oara cu o femeie cu care avea deja un copil nelegitim. Nicolae I, patriarhul Constantinopolului n-a voit sa binecuvânteze aceasta casatorie, motivand ca este potrivnica dispozitiilor canonice ale Bisericii. Intrucat, din porunca imparatului, acesta a fost cununat de un preot, patriarhul a exclus pe imparat din Biserica, iar pe preotul respectiv l-a caterisit. Ofensat, imparatul a dispus ca patriarhul sa fie exilat si la un sinod din 908, format din adepti ai imparatului, patriarhul a fost caterisit si s-a ales un alt patriarh (Eutimiu), iar casatoria imparatului a fost declarata legala. Faptul acesta a produs mare tulburare in Biserica. Murind Leon la 912, urmasul sau la tron imparatul Alexandru a convocat de îndata un sinod care a reintegrat an scaun pe patriarhul Nicolae, care cu greu a linistit spiritele.

Patriarhul Nicolae, pe vremea imparatilor Constantin al 7-lea si Roman I, la anul 920 a convocat un sinod care a condamnat tot ceea ce s-a hotarat la sinodul din 908 impotriva prescriptiilor canonice ale Bisericii si s-a emis un „Tomos Unionis", ramas celebru in istoria dreptului bisericesc, adica actul de unire si impacare a Bisericii cu Statul.

Acest Tomos contine urmatoarele dispozitii canonice: dupa o cuvenita introducere, se imparte in sapte canoane. Primele trei se refera la chestiunea pentru care s-a convocat acest sinod. In canonul 1 se spune ca de atunci incepand nimenea nu mai are voie sa incheie a patra casatorie, iar daca face acest lucru, casatoria aceasta nu se va mai recunoaste, si nu numai ca respectivul se desparte de orice comuniune cu Biserica, ci i se interzice si intrarea in Biserica, pana cand ramane in astfel de legatura ilegala. Canonul 2 vorbeste despre casatoria a treia, si spune ca in genere si aceasta casatorie trebuie privita ca interzisa, admitandu-se exceptii numai in cazuri determinate. In privinta casatoriei a treia, canonul dispune in special urmatoarele: a) daca cineva este de 40 de ani si fara copii, si doreste sa se casatoreasca a treia oara, acela cinci ani de zile nu poate sa se cuminece; - b) daca cineva este de 40 de ani si are copii, aceluia ai este interzis sa se casatoreasca a treia oara; - c) daca cineva este de 30 de ani si are copii din primele casatorii, si totusi doreste sa se casatoreasca a treia oara, acela sa se opreasca pentru patru ani de la cuminecatura; - d) daca cineva este de 30 de ani si nu are copii, aceluia i se poate permite casatoria a treia, dar i se da si epitimie. In canonul al treilea se prescrie epitimie de sapte ani, ca si pentru casatoria prima si a doua, daca se dovedeste ca cineva a rapit sotia, sau daca inainte de casatorie a avut relatii sexuale. In acest canon se mai adauga si ca preotul care da Sfanta Cuminecatura (Impartasanie) cuiva impotriva dispozitiei cuprinse in acel canon, din acel moment isi pierde si el slujba sa si cade si el sub epitimie de sapte ani. Aceste trei canoane se cuprind in acest tomos, care s-a confirmat de imparatii mentionati, si s-a promulgat si ca lege de stat.

Dar nici aceasta hotarare nu a multumit pe cei ce tineau riguros la sfintele canoane, deoarece ei vedeau in aceasta slabiciune fata de puterea de stat, in urma dispozitiei despre casatoria a treia si combateau totodata aceasta hotarare. Abia pe vremea imparatilor Vasile al 2-lea si Constantin al 8-lea si a patriarhului Sisinius, s-au linistit lucrurile. La anul 997, s-a adus in fata marelui sinod tomosul, confirmandu-se in chip solemn, si adaugandu-i-se inca patru canoane. Dintre aceste canoane: in canonul 1 (4) se anatematizeaza cei ce indraznesc sa introduca inovatiuni in doctrina bisericeasca; canonul 2 (5) anatematizeaza pe cei ce acuza Biserica de slabiciune, fiindca imparatul Leon a recunoscut acea casatorie a patra pentru pacea bisericeasca; canonul 3 (6), anatematizeaza pe cei ce indraznesc sa spuna ca Sfanta Biserica nu ar fi pastrat curata si nealterata doctrina predanisita, si canonul 4 (7) anatematizeaza pe cei ce indraznesc sa nu primeasca vreunul dintre sfintele canoane, care au fost date mai inainte si care au fost primite de Biserica intreaga. Dupa aceea au incetat tulburarile din Biserica si Tomosul a fost primit si recunoscut de catre toti, si dispozitiile cuprinse intr-insul au ramas in vigoare in intreaga Biserica Ortodoxa pana in ziua de azi.

În vremurile noastre, lucrurile s-au schimbat puţin, fără însă a afecta rostul şi semnificaţia Cununiei.

Mai întâi legătura dintre un bărbat şi o femeie capătă caracter oficial prin căsătorie civilă, care creează efecte juridice. Spre deosebire de căsătoria civilă, cununia sau nunta creează şi efecte harice sau sfinţitoare.

Prin cununie sau nuntă se sfinţeşte de fapt căsătoria, încât putem spune că din punct de vedere religios, o căsătorie nu este deplină fără cununie sau nuntă sau fără binecuvântarea Bisericii. În unele state ortodoxe, cum este Grecia, slujba cununiei creează efecte juridice. Legătura aceasta dintre bărbat şi femeie este concepută, după învăţătura Bisericii, ca indisolubilă, ea putând fi întreruptă doar prin moartea fizică şi prin moartea morală care se produce prin săvârşirea adulterului de către unul din soţi. Acesta a fost singurul motiv pentru care biserica a admis la început divorţul, pe temeiul celor învăţate de Mântuitorul Hristos Însuşi: "Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de vina de desfrânare, şi va lua alta, săvârşeşte adulter, iar cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter" (Matei 19;9). Mai târziu, ea a admis şi alte motive de divort care se deosebesc de cele luate în considerare de către legile de stat, anume:

1) motive care produc moartea religioasă: apostazia, erezia, năşia de botez sau primirea în braţe la botez a propriului fiu;

2) motive care produc moartea morală: alienaţia incurabilă, crima, avortul, atentatul la viaţa soţului, păcate foarte mari (păcate strigătoare la cer): adulter, silirea la acte imorale, refuzul convieţuirii conjugale, părăsirea domiciliului);

3) motive care produc moartea civilă: anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea şi alegerea ca episcop.

Pentru aceste motive canonice de divorţ, până în 1865, judecata o făcea la noi Biserica prin instanţele sale judecătoreşti numite dicasterii. De la această dată ele au încetat să mai existe, judecarea cazurilor de divorţ şi pronunţarea acestuia revenind instanţelor civile.

Divorţul civil însă produce numai efecte juridice, nu şi efecte harice sau sacramentale. De aceea, o căsătorie desfăcută prin divorţ civil continuă să rămână valabilă din punct de vedere haric, pentru că "ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu se despartă" (Matei 19;6). Pentru a fi socotită desfăcută şi din punct de vedere religios, s-a instituit aşa-numitul "divorţ religios sau bisericesc", care are la bază hotărârea ierarhului locului, în baza cererii prezentate de cei în cauză, în urma declarării divorţului civil. Declararea divorţului bisericesc este numai de competenţa episcopului, şi nu a altor organe administrative, conform Statutului pentru Organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, unde se spune că episcopul "acordă dispense bisericeşti de căsătorie şi desface căsătoria bisericească, după ce s-a pronunţat divorţul de către judecătoria civilă" (art. 90, al.1). Pronunţarea divorţului bisericesc are deci menirea de a separa şi din punct de vedere haric pe cei doi foşti soţi, chiar dacă el nu este un act sacramental sau o rânduială expresă de slujbă, care ar retrage binecuvântarea şi sfinţirea căsătoriei. Prin actul care se întocmeşte pentru declararea divorţului bisericesc numit "carte de despărţire", semnată de episcop, căsătoria religioasă se declară desfăcută. Divorţul bisericesc nu este aşadar numai un act administrativ de cancelarie, ci, prin aprobarea lui de către episcop şi prin semnarea cărţii de despărţire, căsătoria este desfăcută şi din punct de vedere religios. Aceasta aduce după sine posibilitatea ca persoanele divorţate religios să se poată recăsători cu alte persoane sau între ele. Ceea ce nu se anulează prin divorţul bisericesc este rudenia sau legăturile de înrudire create prin căsătoria foştilor soţi divorţaţi, relaţii care nu se şterg, ci continuă să creeze impedimente la căsătorie, ca şi când căsătoria nu ar fi fost despărţită. De aceea, rudele rezultate din prima căsătorie nu se pot căsători decât în limita îngăduinţei pe care o acordă gradul de rudenie respectiv.

Din păcate, însă, acest divorţ bisericesc nu s-a mai solicitat şi nu s-a mai practicat în Biserica noastră, unde s-a luat ca normativ doar divorţul civil. Revenirea la starea normală a vieţii religioase impune cu necesitate reintroducerea divorţului religios acolo unde se produce cel civil, pentru că în funcţie de cel religios administrăm sau nu soţilor despărţiţi şi recăsătoriţi slujba cununiei. De aceea, dacă doi soţi s-au despărţit civil şi au cerut şi divorţ bisericesc, ei sunt socotiţi liberi să se căsătorească cu alte persoane sau între ei. În cazul în care se căsătoresc cu persoane care au mai fost căsătorite şi divorţate, civil şi religios, li se administrează cea de-a doua nuntă. Dacă se recăsătoresc fără să fi avut declarat divorţul religios, atunci nu li se mai administrează slujba cununiei, fiindcă ei reintră în starea creată de prima cununie, stare care nu a fost desfiinţată prin vremelnica lor despărţire şi nici prin divorţul civil care nu creează efecte harice sau sacramentale. De aceea, chiar dacă o cer, cununia nu mai trebuie administrată. Sfinţenia vieţii de familie se recapătă, în cazul acesta, prin Taina Sfintei Spovedanii şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, în urma canonisirii, pentru păcatele săvârşite eventual în perioada despărţirii sau vieţuirii lor separate. Înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii, soţii despărţiţi numai prin divorţ civil sunt consideraţi a fi în unitatea pe care o creează cununia. Atenţia preotului trebuie sporită pentru a nu comite greşeala repetării unei Taine care şi-a creat efectul la prima săvârşire. La rândul lor, credincioşii trebuie să aibă curajul să mărturisească preotului starea în care se află, pentru a nu-l lăsa pe preot să greşească. Necunoaşterea tuturor parohienilor, obiceiul de a se căsători la alte biserici decât la cele parohiale, uneori graba sau lipsa de interes a preotului în oficierea Tainei Cununiei, ne fac să greşim, săvârşind un act care poate fi socotit drept sacrilegiu, nerespectând învăţătura canoanelor şi practica tradiţională a Bisericii în săvârşirea Tainei Cununiei, luând de bază doar actul de stare civilă în care nu ni se face nici un fel de specificare dacă soţii se află la prima, la doua sau la a treia căsătorie.

Oricum, problema divorţului religios trebuie privită cu mare atenţie şi reactivată în viaţa bisericească pentru a nu oficia, în lipsa lui, cununii care nu ar trebui săvârşite şi care ar însemna binecuvântarea sau sfinţirea concubinajului, a bigamiei sau a trigamiei.

Mai este demn de mentionat ca numai prima Cununie este Sfântă Taină; Cununia a doua si a treia nu mai sunt Sfinte Taine, ci fac parte din categoria sfintelor slujbe numite Ierugii. Ierugiile sunt slujbe care se savarsesc la diferite trebuinte din viata crestinului.

Prin urmare, in conformitate cu aceasta, dupa dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe, casatoria a patra este cu totul interzisa iar casatoria a treia este permisa numai in cazuri exceptionale, si anume numai cu incuviintarea episcopului competent.

S-a obişnuit însă in vremurile noastre ca aceasta randuiala privitoare la a doua si a treia casatorie sa se incalce tot mai des, iar preotii sunt pusi in imposibilitatea de a o combate, mai ales in localitatile mari, unde preotul nu are posibilitatea de a obtine informatii sigure despre casatoriile anterioare ale crestinilor, singura sursa de informare fiind crestinii si sinceritatea acestora.

Creştinii trebuie să răspundă sincer la întrebările puse de preot, privitoare la aceste amănunte, pentru că de vor minţi, nu pe preot îl vor minţi, ci pe Dumnezeu.

De asemenea creştinii trebuie să ştie că a patra nuntă sau cununie religioasă nu este îngăduită, iar clericul care îndrăzneşte să o oficieze cu bună ştiinţă cade sub incidenţa canoanelor bisericeşti, care, în astfel de cazuri, prevăd pedepsirea cu caterisirea. La fel şi creştinii care ascund preotului adevărul că sunt la a patra cununie, greşesc de moarte.