Ioan PÂnzaru

5. BENCHMARKING

Benchmarking-ul este activitatea de comparare a două procese sau două organizaţii. În limba română se poate traduce prin „comparaţie referenţială”. Dacă această comparaţie se face prin intermediul unor indicatori predeterminaţi, rezultatul este un raport valoric între diferitele aspecte ale celor două organizaţii: una „stă mai bine” decît cealaltă la indicatorii b, c, e, iar cealaltă o depăşeşte la indicatorii a şi d. E limpede că o comparaţie se face între lucruri comparabile, adică organizaţiile intră în competiţie fiecare în categoria sa.

Uneori comparaţia se face în raport cu un standard ideal, pe care nici unul dintre competitori nu-l atinge. Ei se situează însă relativ unii la alţii prin raportare la ideal şi au ocazia să identifice factorii de care depinde apropierea sau îndepărtarea. Alteori, cadrul referenţial este elaborat împreună de participanţii la studiul de benchmarking, care cad de acord asupra conceptelor şi indicatorilor ce exprimă cel mai bine ceea ce urmăresc şi nivelul de realizare.

Comparaţia referenţială serveşte foarte bine ca instrument pentru îmbunătăţirea calităţii, mai ales pentru a se identifica soluţiile optime (bunele practici) care apoi să fie preluate de către toţi participanţii. Este o unealtă pentru a „imita succesul” (Karlöf şi Östblom). Altminteri spus, este un proces de învăţare instituţională prin cooperare.

Dacă instituţiile participante nu doresc să folosească benchmarking-ul pentru ameliorarea calităţii, atunci apar între ele tot felul de relaţii tulburi, chiar tensionate. Ele se simt în competiţie şi sunt tentate să folosească metode mai puţin ortodoxe pentru a cîştiga. Pot încerca să ascundă adevărul, sau să spioneze partenerul pentru a-şi verifica bănuielile. Criteriile pot fi dinadins definite neclar, obiectivele pot fi confuze. Astfel de procese sunt identificate cu numele de „fals benchmarking”. Benchmarking-ul este totuşi inevitabil văzut adeseori ca un instrument pentru a se ajunge la o ierarhizare. Termenul tehnic pentru ierarhizarea universităţilor este acela de ranking. Trebuie totuşi insistat că îmbunătăţirea continuă, principiu al calităţii, şi comparaţia pentru identificarea celor mai bune practici nu au o legătură directă cu competiţia pentru a obţine un loc mai bun într-o ierarhie. Dacă universităţile vor vedea managementul calităţii ca pe un mijloc pentru a ajunge mai sus în ierarhie, cu orice preţ, atunci este probabil că o serie de dimensiuni ale vieţii universitare (probabil acelea care nu sunt evidenţiate prin indicatori statistici şi prin itemi de chestionar) se vor deteriora ireversibil. Comparaţia pentru ameliorare trebuie să fie un element al culturii calităţii, astfel încît să fie folosită mai greu pentru a se atinge interese deghizate şi „agende ascunse”.

„Benchmarking-ul adevărat” are loc atunci cînd instituţiile îşi definesc intenţia ca fiind identificarea celor mai bune practici şi adaptarea acestora pentru a fi aplicate în propria organizare¹⁰².

Participanţii la workshop-ul ENQA din 2002 pe această temă au identificat 5 principii ale benchmarking-ului aplicat în învăţămîntul superior:

• 
  Este necesar un set de criterii sau de puncte de referinţă comune, stabilite prin bună înţelegere, pentru a se ajunge la o comparaţie;
  
• 
  E nevoie de motivaţie, exprimată printr-un angajament de ameliorare a propriilor practici şi de învăţare, astfel încît partenerul trebuie selectat cu intenţia de a învăţa de la el;
  
• 
  Comparaţia referenţială trebuie văzută ca un proces continuu, care durează şi după ce s-au încheiat operaţiunile proiectului, prin implementarea ameliorărilor identificate;
  
• 
  Indiferent dacă procesul este iniţiat dinafara sau dinăuntrul instituţiei, este esenţial ca personalul să aibă sentimentul că este responsabilul proiectului (internal ownership) sub toate aspectele, pentru ca să se obţină efectul de învăţare;
  
• 
  Dacă ideea de ranking este totuşi unul din rezultatele dorite ale proiectului, trebuie să se cadă de acord asupra unor proceduri transparente care să asigure ierarhizării un caracter pe cît se poate transparent.
  

În funcţie de context, benchmarking-ul poate fi intern sau extern, naţional sau internaţional. În funcţie de metodă, se poate concentra asupra proceselor, asupra rezultatelor, sau asupra ambelor. Dacă două instituţii decid spontan să întreprindă un asemenea proiect împreună, este vorba de benchmarking intern (iniţiativa porneşte dinăuntru) şi extern (comparaţia se face cu altă organizaţie) în acelaşi timp, ceea ce nu exclude nici dimensiunea internaţională, dacă partenerul nu e din aceeaşi ţară.

Benchmarking-ul naţional este folosit ca un instrument de calitate la scară sistemică, de pildă de către Agenţia pentru Calitatea Academică (QAA) din Marea Britanie, sau de agenţia finlandeză.