Ioan PÂnzaru

Calitatea ca valoare pentru care se plăteşte un preţ. Investiţia societăţii prin sumele alocate de la buget reprezintă preţul plătit, pentru care societatea este îndreptăţită să evalueze serviciile pe care le primeşte în schimb. În acest sens se impune ideea standardelor minimale de calitate, care stau la baza instituţiei acreditării: pentru un preţ fix plătit de societate prin alocaţia pe student, trebuie asigurate servicii cel puţin la un nivel de prag. Acreditarea este la nivelul său de bază expresia faptului că educaţia universitară este un serviciu, iar consumatorii lui trebuie protejaţi de ofertele inadecvate şi de impostură.

Dezavantajul acestei concepţii este că se poate considera că preţul este expresia calităţii sau chiar o determină, ceea ce în învăţămîntul superior nu este de regulă adevărat. Universitatea ca instituţie se află dincolo de ideea standardelor minimale, şi constituie chiar locul unde se elaborează mereu noi standarde mai exigente. Confruntate cu legiferarea unor standarde minimale, universităţile consideră că nimeni nu are dreptul să le ceară mai mult decît scrie în lege, ceea ce pune agenţiile de asigurarea calităţii (care sunt preocupate de ameliorare) într-o poziţie greu de apărat. Legiferarea standardelor minimale nu este relevantă pentru universitarii de valoare, care astfel ajung să se dezintereseze de problema calităţii, considerînd că la vraie vie est ailleurs.

Totuşi funcţia de asigurare a calităţii, adică formarea încrederii publicului în ceea ce oferă universitatea, nu este posibilă fără standarde. Standardele înseamnă nu neapărat un reper de prag, ci şi un reper de orientare, de referinţă. Ele pot fi principii, metadate, domenii sau capitole în raport cu care este judecată activitatea unei instituţii. Ele au deci un conţinut calitativ, şi, deşi pot fi asociate cu indicatori cantitativi, rămîn în esenţă repere pentru o judecată subiectivă, aceea a conformităţii cu cerinţele unui public. Atît evaluatorul se poate înşela, cît şi publicul. Aceleaşi practici pot fi considerate conforme la un moment dat, şi nesatisfăcătoare anul următor. Sensibilitatea publicului faţă de universitate evoluează, ba chiar poate fluctua în sens nedeterminat.

Adeseori, în ce priveşte standardele, judecata este viciată de faptul că termenul apare adesea în producţia industrială. Aplicarea conceptului de standard în afara industriei apare ca dificilă pentru un public neobişnuit. Pe măsură însă ce economia mondială abandonează modelul industrial pentru a se angaja în sfera reţelelor globale, caracterizate prin eterogenitate şi imprevizibilitate, şi conceptul de standard evoluează. Produsele şi serviciile trebuie acum livrate „pe măsură”, după cerere, în condiţii în care cererea fluctuează frecvent şi notabil. De pildă, o universitate trebuie să integreze două fapte aparent incongrue, şi anume avalanşa de studenţi în domeniul studiilor europene, cu faptul că există o idee prea puţin clară despre profilul cerut de la un absolvent al acestui program de studii. În domeniu există relativ puţine locuri de muncă, ele au un profil înalt, caracterizat însă printr-o mare adaptabilitate şi capacitate de învăţare. Ce materii vor fi incluse în planul de învăţămînt ca obligatorii, ce ofertă este judicioasă pentru opţionale? Ce profesori vor preda, şi ce experienţă a afacerilor europene vor avea aceştia? Iată întrebări valabile în orice ţară, nu numai în România. Clientul nemijlocit, adică studentul, nu are nici o idee în domeniu. E nevoie să fie consultat angajatorul, adică instituţiile europene, susceptibile să folosească absolvenţii. Acestea vor da o serie de repere şi de condiţii folosite la angajare (3 limbi străine, de pildă), care nu asigură neapărat calitatea unei formări academice. Universitarii care cunosc evoluţia ideii europene şi liniile generale ale legislaţiei comunitare vor propune şi alte cadre, cu valoare de standard. Pentru discuţia noastră, relevant este faptul că şi într-o chestiune atît de puţin supusă consensului tradiţional al opiniei publice, cum este programul de studii europene, sunt utile standarde, adică repere de judecată (nu nişte indicatori numerici) pentru a se proteja interesele legitime ale tinerilor şi ale organizaţiilor angajatoare.

În concepţia Organizaţiei Internaţionale pentru Standardizare, asociaţie a agenţiilor naţionale de standardizare din 140 de ţări, calitatea poate fi dobîndită prin respectarea a opt principii. Toate opt sunt principii de management şi ca urmare aşază calitatea nu în cerul valorilor, ci pe pămîntul activităţilor organizaţionale. Calitatea unei organizaţii este răspunderea fiecăruia dintre membrii ei, şi în mod deosebit a conducerii. Vom încerca să ilustrăm principiile, în conformitate cu ISO 9000:2000 şi ISO 9004:2000, prin parafrazare şi aplicare la contextul academic¹⁴.